Recenzie "Fabule moderne" de Tatiana Țîbuleac

                                          Fabule moderne

An apariție: 2016

Autor: Tatiana Țibuleac

Număr de pagini: 104

Editura: Libris , Libris Editorial

Ediție: Necartonată

Format: 190 x 130 mm

Categoria: Nuvele, schițe, povestiri, fabule

Nume carte : Fabule moderne

  Ce-ar fi dacă unele cuvinte nu ar mai fi sunete, ci lucruri sau ființe? Poate nu am mai lovi unii în alții dacă, după o ceartă, casa s-ar umple cu pietre, ca un cimitir. Poate nu am mai răni iî dragoste dacă, după trădări, hoituri de flamingo ne-ar stăvili ieșirile. Poate nu am mai minți dacă, după o nouă minciună, roiuri de vipere s-ar porni după noi, ca după niște regi putrezitori. Poate nu am mai fura, dacă lacrimile sărate ar fi singura apa care ni s-ar da vreodată. Poate Dumnezeu a creat greșit cuvintele? Fără a ști, pe atunci, că oamenii au mereu nevoie de dovezi. Chiar si ale propriei nimicnicii.

Fragment din carte

"Alexandru, fiul meu, și-a rupt papucii. De obicei papucii se descos de tot și îi arunc. Astăzi însă aceștia s-au descusut astfel, încât mai puteau fi reparați. Unui meșter i-ar fi luat cinci minute, m-am gândit totuși să îi cos singură. Ziua predispunea la fapte mari. M-am dus sa caut acul cel țigănesc. Acul pe care îl am de la mama, iar ea – de la mama ei. Acul și pozele din copilărie – atât mi-am luat când m-am mutat la Paris. Cu pozele e clar. Cu acul, povestea e următoarea.
    Am crescut cu acel ac în ochi. Bunica îl ținea înfipt în cel mai înalt loc din casă, pe un păretar, ca nu cumva să îl iau eu și să îl pierd. Peste o palmă erau icoana și candela. Acel ac nu prea se folosea la cusut. Era acolo de ținut minte. Uneori îmi părea că toată viața și forța bunicii erau concentrate în el. Și că dacă ar fi dispărut acul, s-ar fi pierdut și ea. Acul era lung și gros, cu o ureche lată, prin care trebuia să încapă  orice fir. Chiar și de viață. Când în iulie ’49 au venit comuniștii să îmi deporteze bunicii în Siberia, soldații au fost umani. Le-au dat zece 5 minute ca să-și ia cele mai importante lucruri din casă. O icoană, niște bani și acul, toate le-a luat bunica.
    – Unde te duci tu, bani și icoană nu-ți trebuie, i-a zis omul legii. Acul poți să-l iei...
    În Siberia acul și-a găsit rostul. Pentru că, mergând la moarte, nimeni nu a avut atâta minte să-și ia ac, al ei a ajuns nespus de întrebuințat. Deportații îl cereau pentru tot felul de lucruri. Pentru cusut haine din cârpe, ca să-și încălzească copiii învinețiți de plâns și frig. Pentru născocit opinci cu talpa groasă, din coji de mesteceni. Pentru scos țepușe de sub unghiile roase până la sânge de tăiatul pădurilor interminabile. Pentru spart bășici de pe picioarele putrezinde, din cauza apelor nesecate."

• Subțirică, cu o copertă care te acaparează, această carte dispune de o concentrație de zece ori mai mare decât numărul de pagini.

• Doresc să precizez că, deși este o carte de fabule și povestiri, această operă a Tatianei este o lectură care are menirea de a te face să te detașezi de cotidian, iar pe de altă parte, genul acesta de cărți este perfect atunci când îți dorești ceva foarte lejer.

• Am citit această carte în aproximativ o oră și am rămas destul de surprinsă de conținut, în sensul că nu mă așteptam să apreciez o astfel  carte în adevăratul sens al cuvântului, însă, trebuie să recunosc că mi-a plăcut și că m-a captivat. Stilul autoarei nu este unul complicat, ci țin să menționez că prin cuvinte ușoare, foarte des întâlnite sau utilizate în fiecare zi, scriitoarea emoționează și dă o conotație diferită cuvintelor, respectiv situațiilor. Te va face să nu lași cărticica din mână până nu o vei termina și la sfârșitul lecturii, vei realiza că o carte nu trebuie să fie amplă pentru a sensibiliza. Vei descoperi că magia constă în intensitatea cuvintelor, nu în numărul lor.

• Nu am numărat să văd care este numărul povestirilor cuprinde în interiorul acestei cărți, însă nu sunt multe și nici puține, sunt într-un număr echilibrat și odată cu lecturarea acestei cărți m-am regăsit într-o oarecare măsură în câteva dintre aceste fabule. În momentul în care auzim cuvântul fabulă, trebuie să ne gândim că la finele fiecărei relatări, va trebui să extragem o morală, asta depinzând de spiritul critic al fiecăruia. Se poate întâmpla ca eu datorită interpretării mele, să înțeleg o anumită povestioară într-un mod diferit, de aceea am precizat că este la latitudinea fiecăruia modul de a interpreta.

Dacă ar fi să aleg una dintre istorisirile autoarei, aș alege o povestioară intitulată " Omizi":

" Când eram mică îmi plăcea să mă joc cu omizile. Scârboase, desigur, dar fascinante pentru lumea mea neelaborată de fată.

Și, pentru că erau atât de netrebnice, omizile meritau de toate.

Împunse, priponite, ținute sub pahar ore întregi, băgate în apă. Și, de ce nu, ucise.

Bunica nici nu se gândea să mă certe vreodată pentru torturile la care erau supuse omizile. Că doar nu chinuiam animale sau păsări, sau copii, sau altceva care să conteze...

Peste ani, la o lecție de biologie am aflat că omizile se transformă, cu timpul, în fluturi.

Din omizi-în fluturi!

De atunci nu am mai putut ucide nicio omidă. De atunci, în capul meu, omizile nu mai erau omizi.

Erau fluturi în devenire.  "

• Întrebarea este , de ce am ales eu dintre toate fabulele prezentate, o fabulă care face referire la omizi? Răspunsul este unul simplu, însă consider că este  destul de elaborat. Îmi place foarte mult să interpretez și în momentul în care am ajuns să citesc această scurtă istorisire, m-am gândit la faptul că și oamenii ar putea fi asemănați cu omizile. Cu omizile care se transformă în fluturi și își depășesc condiția de vierme, respectiv, cu acele omizi care, din păcate, poate, nu ajung așa departe și se pierd pe drum fără a avea un ideal. O omidă dispune de fragilitate și, după cum fiecare dintre noi știm, și omul dispune de aceasta. Nu merită să fie rănit oricât de ''rău'' ar fi. Am citit undeva că nu există rău, nu există persoane rele, ci doar persoane care nu au parte de înțelegere. Motivul pentru care am asemănat oamenii cu aceste vietăți este fragilitatea, cum am menționat și mai sus, de aceea consider că nu ar trebui să ne batem joc de anumite persoane, indiferent de condiția materială de care dispun.

• Pe de altă parte, am ales acest capitol pentru că în mintea mea se conturau tot felul de idei și cred că am extras cu ajutorul acestei relatări si prin intermediul corelării pe care am făcut-o anterior, o importantă morală de care ar trebuie să ținem fiecare cont. Astfel, am dedus faptul că nu trebuie să judeci niciodată o persoană după felul cum arată, iar dacă o persoană este importantă pentru tine, ar trebui pe cât posibil, să emani încredere, acea încredere de care nici ea nu dispune. Nu îi tăia aripile, adică idealurile spre care aspiră, ci oferă-i sprijinul de care are nevoie.

• Ca și persoană a cărei pasiune este cititul, doresc să conturez faptul că această carte merită citită, deoarece prin intermediul ei, trag speranța că o să realizați și voi la rândul vostru lucruri importante, lucruri neconștientizate până la momentul respectiv. Apreciez că sunt oameni care de dedică și acestui tip de cărți mai scurte și nu se dedică romanelor, deoarece, din când în când, simți nevoia de a te delecta cu o lectură mai ușoară pentru ochi, dar intensă pentru suflet.

• Având un rol moralizator, opera Tatianei, din punctul meu de vedere, poate fi lecturată la orice vârstă, cu ea se pot destinde atât copiii, cât și adulții. Rămâne la latitudinea să își descopere spiritul critic și să vadă dincolo de simplele și intensele cuvinte ale autoarei. Asta este tot ceea ce avem nevoie, ceva simplu, dar cu o valoare aparte, ceva ce să ne impresioneze, să ne facă să alegem calitatea, nu cantitatea.

• Există probabilitatea ca mulți dintre voi să vă întrebați cine este această Tatiana Țibuleac, de aceea doresc să vă ofer câteva informații, pe care le dețin și eu, bineînțeles, referitoare la această autoare. Așadar, am să punctez faptul că Tatiana s-a născut pe data de 15 octombrie 1978 în Republica Moldova. O să mai menționez că este singura fiică a unui jurnalist și a unei corectoare de ziar și totodată, ea a absolvit în cadrul liceului Iulia Hasdeu din Chișinău, după care a urmat facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM. Începând cu anul I de facultate, autoarea a colaborat cu o mulțime de ziare în calitate de corectoare, traducătoare și reporter. Începând cu anul 1995, devine cunoscută publicului larg și asta se datorează trecerii la ziarul FLUX, cel mai important cotidian de limbă română din țară, și, totodată, inițiază rubrica " Povești adevărate ". Într-o altă ordine de idei, aflăm că în decursul anului 1999 se alătură undei echipe tinere și împreună lansează postul de televiziune PRO TV Chișinău. Tot aici, activează pe o perioadă îndelungată de 8 ani, drept reporter , editor și prezentator de știri.

• Nu pot omite nici faptul că prin intermediul acestei lecturi am găsit o serie de citate ce mi-au atras atenția și de aceea am să le consemnez aici să vă bucurați și voi de ele :

"Acul era lung și gros, cu o ureche lată, prin care trebuia să încapă orice fir. Chiar și de viață. "

"  Zilnic, am învățat de la el că nu marginile ne sperie. Nu limitele. Ci oamenii și întâmplările care ne împing spre ele. "

" Tocmai de asta, ceea ce i s-a întâmplat într-o zi nu a fost corect. Audree era în mijlocul unei vânzări de tuberoze când cumpărătorul - un tânăr cu rastă - a întrerupt-o exact când ea spunea " florile, af, florile, sunt viața mea..."

- De ce le vinzi atunci?, a întrebat-o el. "

" Ieri, în metrou, un copil a fost prea lent. Ușa i-a prins mâna și el s-a speriat. A început să plângă, s-a lipit de mama, a căutat mângâiere. Femeia l-a sărutat pe degete, i-a zburlit părul și buba a trecut. Așa cum trec toate bubele din lume la sărutul fermecat al mamelor. "

" Mama a tăcut. Așa cum fac toate mamele, atunci când tocmai au îmbibat încă o durere. ''

" Nu s-a inventat încă durerea pe care să nu o putem îndura. "

" ...Oameni vitregi nu există. Există doar inimi vitrege. "

" ...răul este doar praf. "

" Am învățat că în viață poți avea un singur inel, dar scump. "

"...rădăcinile, oricât de adânci ar fi, străbat la suprafață. Răbufnesc. Ne amintesc. Că suntem daor niște garduri împrăștiate prin lume. "

" Unele lucruri nu pot fi păstrate. Ele vin și se duc, dispar, mor. Nimic nu-i veșnic.

Au trecut anii. Bunica a murit. Antoine a crescut. Și, spre bucuria lui, a aflat că totuși lucrurile pot fi păstrate pentru totdeauna. Că ele nu trebuie să dispară sau să moară. Că ele pot trăi veșnic, dacă îți dorești cu adevărat. "

" Aceste firimituri ale lui Esther mi-au rămas în minte.

Ca o dovadă că viața noastră se descompune în bătaia sorții, ca o pâine uscată. Ca o mărturie că orice destin este o adunătură. De firimituri. "

Vă recomand această carte cu mare drag! Să aveți lectură plăcută!

Steluțe : 4 din 5 ☆☆☆☆