Interviu cu Alexandra Gheorghe #11

Interviu

Alexandra Gheorghe este o autoare tânără, care m-a cucerit prin operele sale. Raportându-mă la ceea ce a scris ea, eu am citit doar cărțile Necunoscutul volumul I și volumul II.
Aceste două volume mi-au ajuns la inimă, încă din clipa în care am citit primele pagini și de aceea m-am gândit că ar fi bine să împărtășesc cu voi câteva informații despre această autoare.
De asemenea, pentru cei care sunt curioși în privința cărților, eu le-am realizat câte o recenzie, pe care o găsiți aici și aici.

Într-o altă ordine de idei, doresc să mulțumesc autoarei pentru timpul acordat și pentru răspunsurile frumoase pe care mi le-a oferit!

Haideți să facem cunoștință cu Alexandra Gheorghe!

1. În primul rând vreau să te felicit pentru minunatele cărți scrise. Cum a luat naștere totul?

Răspuns: Pasiune. Pasiunea a dat naștere acestor înșiruiri de cuvinte. Ea m-a învins până și pe mine, cea veche, cea care nu se aștepta ca timpul să mă  răsplătească cu acest dar.

2. Ce senzații ai avut atunci când ai ținut pentru prima dată propria carte în mână?

Răspuns: Emoție. Acest cuvânt îmi caracterizează toată ființa, doar că formele ei cresc sau scad. Mă împlinesc sau mă rătăcesc.

3. Cu ce personaj te-ai identifica cel mai bine? Un personaj din cărțile tale.

Răspuns: Cu Alice. Alice este personajul principal din Necunoscutul, iar conturarea sa am făcut-o cu ajutorul anilor din copilărie. Acolo copilul din mine scrie toată povestea Necunoscutului.

4. Pe lângă scris, ce alte activități obișnuiești să mai practici?

Răspuns: Îmi place să călătoresc, să desenez, să dansez și să gătesc. Am o grădină cu zarzavat și cu flori la bunicii mei de care, din când in când, mă mai ocup. Acolo mă relaxez, fur pământului energia, iar din flori îmi culeg inspirația.

5. Cu toții știm că există și oameni care nu văd profunzimea cărții și acest lucru se soldează cu păreri negative, chiar dacă respectiva carte nu a fost citită în întregime. Ce părere ai despre aceștia?

Răspuns: Nu poți forța pe nimeni să iubească, așa cum nici dragoste cu forța nu se poate. Și cărțile sunt dragoste, iar dacă omul nu reușește să rezoneze cu cartea scrisă de mine înseamnă că nu ne potrivim. Nu pot spune nimic despre ei, dacă nici ei nu și-au dat interesul să mă cunoască.

6. Bănuiesc că orice autor, pe lângă scris, mai și citește. Care sunt genurile tale preferate? Autorii favoriți?

Răspuns: Da, citim! Iar noi, scriitorii, citim printre rânduri, căutam profunzimea absolută, ne punem în pielea autorului, nu a personajelor. Noi, ăștia care scriem, trăim poveștile scrise de alți scriitori în perspective diferite. Cred că cel mai mult îmi plac autorii filosofi, scriitorii profunzi, care lasă natura să îi inspire. De curând l-am descoperit pe George R.R. Martin. Mi se pare un scriitor complet.

7. Preferi să scrii ziua sau noaptea? De ce?

Răspuns: Scriu și ziua și noaptea. Câteodată mă trezesc și îmi notez ideile apoi adorm la loc, iar dimineața am grijă să le dezvolt.

8. Cum preferi să îți petreci timpul liber? În familie? Citind? Scriind? De ce?

Răspuns: În timpul liber îmi place să mă relaxez. Iar privitul munților, a copacilor, a marii, plimbatul și călătoriile reușesc să mă readucă la starea pe care mi-o doresc atunci când scriu.

9. Ce plănuiești să publici în viitor?

Amantele trecutului, o poveste de dragoste cu iz erotic pe care îmi doresc s[ o public anul acesta și Zâne de nicăieri, o poveste fantasy pentru care am nevoie de timp și documentare.

10. Ca acest interviu să se încheie într-o notă comică vreau să mă raportez și la copilărie. Care este momentul cel mai amuzant de care tu iți aduci aminte?

Răspuns: Multe prostii am făcut în copilărie, îmi plăcea să mă complic, iar de pe la zece ani mă ambiționam să gătesc. Într-o zi o auzisem pe mama că vrea să gătească pui la scticlă, iar eu încercam să-mi închipui cum se poate face acest lucru. Am găsit puiul în frigider, am aruncat sare și piper după cum văzusem la mama, iar împreună cu sora mea, vreo două ore ne-am chinuit să îndesăm puiul în sticlă. Era ora trei, iar mama intră pe ușă. Noi, două, eu și sora mea, boltim ochii la ea și negre de supărare îi spunem mamei:
- Mama, puiul ăsta nu vrea să între în sticlă! Nu încape deloc, noi am vrut să îți facem o surpriză, dar nu am reușit, ne pare rău.
În momentul ăla mama s-a pus pe un râs cu plâns, iar noi, două copile de noua și zece ani, fără experiența muncii și aprecierea măsurii, care încă credeam că Tom îl va prinde pe Jerry, și că un pui de un kilogram optsute va intra într-o sticla de jumate de bere, învățasem încă un lucru: Copilăria este mai frumoasă decât mâncatul.

Mulțumesc, din nou, autoarei pentru răspunsurile frumoase!
Sinceră să fiu, când am văzut răspunsul de la ultima întrebare m-am prăpădit de râs. Voi nu?